Ceva...scris in 3 minute. Duminica seara, 21:25

         Nu-i aşa că uneori îţi vine sa fugi? Departe de ei, departe de oraşul ăsta obositor, departe de responsabilităţi. Te-ai săturat să fii mereu dezamăgit şi să nu se întâmple nimic din ceea ce îţi doreşti. Te-ai săturat să priveşti în jur şi să vezi oameni mai buni ca tine, mai fericiţi, mai talentaţi. Te întrebi dacă ai greşit cu ceva în drumul pe care l-ai parcurs. Parcă te-ai întoarce şi ai lua-o pe cealaltă cărare. Dar acum e prea târziu. Acum trebuie să fugi. Undeva departe. Undeva unde nu ştie nimeni cum te numeşti, de unde eşti, cine eşti. Undeva unde să nu îţi ştie nimeni trecutul şi nici ce oameni au făcut parte din el. Undeva unde să conteze doar prezentul, nici măcar viitorul. Pentru că te-ai săturat să te gândeşti tot la viitor. Te-ai săturat ca ziua de mâine să îţi strice fericirea de azi. Dar oricât de departe ai fugi...îţi vei da seama că niciodată nu poţi fugi de tine însuţi.

Ai devenit neutru.

         Ce ciudată e viața. Aștepți ani la rând unele momente, îți epuizezi toate puterile în acea așteptare, iar când acel moment vine nu mai simți nimic. Nici bucurie, nici emoție. Toate speranțele, dezamăgirile, fricile, totul dispare lăsând locul nepăsării. Ți-ai imaginat atâția ani cât de fericit vei fi când acea zi va veni. Și uite, astăzi e acea zi, dar e tot o zi normală care nu te face să tresari de fericire. Trecerea timpului ți-a adormit sentimentele. Și nici măcar momentul atât de mult așteptat nu ți le mai poate trezi. Oare sentimentele tale au murit în timpul așteptării?